Ce îi pasionează pe tinerii de astăzi și ce așteptări au de la adulți

– Cred că în adolescență se declanșează o curiozitate intensă

Pasiuni și provocări ale generației actuale: ce cer tinerii de la adulți și cum navighează prin tumultul adolescentei

Întrebările care frământă sufletele părinților și educatorilor contemporani sunt numeroase și profunde. Ce anume captează atenția și inima tinerilor din zilele noastre? Care sunt așteptările concrete pe care aceștia le formulează în fața generației adulte? Cum pot fi defuse conflictul familial și tensiunile ineriale din mediul domestic? De ce, paradoxal, unii copii crescuți sub acoperișul protejant al Bisericii aleg, într-un moment critic, să se îndepărteze de divinitate? Aceste dileme sunt naturale și ocupă spațiul central al grijii parentale. În prelungirea conversației începute în ediția anterioară, Ana Iordan, o absolventă recentă care a obținut nota maximă, media de 10, la examenul de Bacalaureat din București, își împarte gândurile cu transparență, bazându-se pe trăirea personală. Ea explorează semnificația abaterii de la traseul spiritual ortodox și subliniază importanța vitală a dragostei, a atenției constante și a jertfei nepretentioase a părinților în formarea copiilor. (R. T.)

– Ana, ai traversat perioade în care distanța față de viața bisericească s-a accentuat?

– Nu am avut etape în care dorința de a merge la biserică să dispară complet, însă în preadolescență am cunoscut o fază de răcire afectivă. În acel interval, atracția naturală spre sacru s-a estompat, iar chemarea interioară de a participa la slujbe, de a respecta programul zilnic de rugăciune sau de a citi literatură duhovnicească a devenit mai slabă. Există o tendință firescă de a dori un alt ritm de viață, de a experimenta o existență mai relaxată, mai moale. Totuși, într-un timp relativ scurt, constatăm că starea de bine se alterează, că există o disonanță interioară. După acea perioadă, bucuria simplă de a trăi, de a privi fiecare zi nouă cu optimism, parea să fie mai mică, lăsând un gol inexplicabil. Inițial, nu identificam cauza exactă, însă, odată cu conștientizarea faptului că am luat o pauză și cu observarea modului în care mă simțeam, îmi reluam drumul.

Simteam o schimbare clară în starea mea spirituală și emoțională. Vedeam că ceva nu funcționează conform așteptărilor normale ale vieții mele, fie că aveam o dispută cu o persoană apropiată, fie că relația cu anumiți interlocutori devenea dificilă. În aceste momente, întoarcerea spre Dumnezeu era automată. Acolo se afla ancora mea. Aceste episoade de îndepărtare nu au fost prelungite excesiv, deoarece, ori de câte ori mă abateam de la practica bisericească, îmi dădeam seama rapid că am greșit direcția și că este imperativ să revin pe traseul corect. Este normal să manifestăm curiozitate, dar uneori această explorare poate ascunde riscuri ascunse.

– Dar de ce consideri că unii tineri, educați în mediul bisericesc, se îndepărtează atât de mult încât refuză să mai auză de Biserica? Care este perspectiva unui adolescent?

– Cred că în adolescență se declanșează o curiozitate intensă, o nevoia de a testa limitele în diverse domenii ale existenței. Este o dorință de a experimenta ceva neobișnuit, un lucru niciodată atins sau o practică nouă. Această tendință este extrem de firească, mai ales pentru tinerii crescuți într-un cadru bisericesc rigid, cu reguli de viață bine stabilite și principii clare. Când un tânăr se extind prea mult în această extremă, căutând opusul total al ceea ce i s-a impus, există riscul de a se pierde din vedere. Cei mai mulți revin, după diverse căutări, dar alții rămân departe.

Explicația rezidă în dorința acută de a descoperi altceva, de a gândi: Am mers toată viața la Biserica, am auzit aceleași învățături de la părinți, vreau să vizionez alte perspective existențiale, să cunosc oameni care să-mi ofere alte De aceea, consider că faza de adolescență este extrem de provocatoare sub acest aspect, deoarece este marcată de o exuberanță a dorințelor și o sete de viață care se poate transforma, uneori, într-o respingere a valorilor cu care ne-am familiarizat.

– Ana, cum îți organizezi timpul liber?

– Pasiunea mea principală este călătoria. În perioada vacanțelor, petrec mult mai mult timp deplasată decât acasă. Când sunt în familia mea, încerc să echilibrez activitățile, făcând cât mai multe lucruri simultan. Pictura este o componentă esențială a vieții mele și nu mă aflu în poziția de a renunța la ea. Am învățat, în copilărie, tehnica acvarelei și de atunci sunt legată profund de acest mediu artistic. Este tehnica mea preferată. În prezent, mă străduiesc să pictez și icoane, dar simt necesitatea unui ghidaj suplimentar și intenționez să mă antrenez sub supravegherea unui mentor. Ies des în aer liber, îmi place să mă plimb prin pădure alături de frații mei sau să ne deplasăm cu roțile sau cu bicicleta. Muzica este o altă pasiune; încerc să mențin legătura cu muzica psaltică.

Fac parte din Corul Tronos Junior și exersc cât de des pot, pentru a nu lăsa vocea să se degradeze din lipsă de antrenament. Aici primesc sprijin de la frații mei, dintre care unii sunt mai entuziasmiști decât mine. Fratele meu Ioan, care este următorul la vârstă după mine, a fost cel care a inițiat această direcție muzicală și, în continuare, el este cel care repetă cu cea mai mare constanță. Când îl aud repetând, mă alătur și noi cântăm împreună. Deoarece ne prezentăm la strană, este necesar să fim mereu actualizați cu rânduielile, partiturile și noutțile liturgice. Avem și alte proiecte în cadrul corului, participăm la festivaluri diverse de muzică sau suntem invitați în parohii diferite să cântăm la Sfânta Liturghie, alături de întregul ansamblu.

De asemenea, în timpul liber, m-am dedicat olimpiadelor umaniste, care m-au fascinat

De asemenea, în timpul liber, m-am dedicat olimpiadelor umaniste, care m-au fascinat, și activităților organizate la Liceul Nicolae Steinhardt. Am participat la evenimente culturale semnificative, precum Festivalul Gândirii sau lansarea spectacolului de teatru radiofonic Jurnalul Fericirii. Prin apartenența la corul școlii și la grupul psaltic de fete, am avut privilegiul de a cânta în multiple locații din țară. Există o tradiție anuală de a ne aduna la Schitul Sfântul Ioan Evanghelistul de la Găbud, cu ocazia hramului bisericii mari, dedicat Sfintei și Drepte Ana. Mulțumită profesorilor implicați, plini de dăruire, olimpiadele au constituit experiențe complexe de dezvoltare intelectuală și umană. Ele mi-au demonstrat importanța învățării continue de la cei mai buni și necesitatea schimbului permanent de idei și perspective. Jertfa constantă necesară într-o familie este un subiect crucial.

– Te implici în problemele familiale?

– Încerc să fiu presentă. Particip mai mult la treburile casnice. Avem găini și alte animale, dar recunosc că nu mă implic activ în îngrijirea lor. Ajut în casă, la menaj, la bucătărie, încerc să gătesc și să mențin curățenia, în special în camerele copiilor mai mici. Mă străduiesc să fiu prezentă cât de mult posibil în gospodărie și să ofer sprijin, fiind conștientă că este o necesitate și că, atunci când toți contribuim, chiar și cu eforturi mici, treburile se rezolvă rapid.

– Care sunt cele mai importante lecții pe care le-ai asimilat de la părinții tăi și pe care crezi că te vor ghida pe parcursul vieții?

– O lecție pe care ne-au transmis-o subtil și frumos, pe care am înțeles-o pe deplin abia când am crescut, este marea jertfă pe care o depuneau mereu, în tăcere. Niciodată nu ne-au spus: Priviți ce facem noi pentru voi!. Ei erau pur și simplu acolo, și observam acest lucru atât la mama, cât și la tatăl meu. Dădeau din timpul lor, chiar și în momentele de oboseală sau când nu se simțeau bine fizic. Renunțau la propriul confort pentru noi, fie că ne citeau o poveste, fie că ne asistau la teme, fie că purtau discuții cu noi. Dacă ne doream cu ardoare ceva, ei renunțau, probabil, la un plan personal. Au fost consecvenți în această jertfelnicie, aspect pe care l-am apreciat enorm și cu care plec mai departe în viață.

Am mai învățat de la ei faptul că se sfătuiau mereu împreună, discuteau, chiar și când nu aveau aceeași opinie, și reușeau să ajungă la un consens, depășind situația. Mi-am dat seama că modelul lor ne pregătește excelent pentru viața de familie și pentru provocările viitoare, fie ele în liceu, la facultate sau ulterior. Consider că un bagaj de cunoștințe și de experiențe personale ne va fi extrem de util în viitor.

– Apare tensiune în relația cu frații tăi?

– Da, este inevitabil. Aceste momente de conflict apar atât la cei mai mici, cât și la noi, cei mai mari. Când sunt obosită sau nu mă simt în formă optimă, îmi este greu să le gestionez. Dacă apar mici certuri sau neînțelegeri, pot izbucni, pot ridica tonul și ne putem supăra, dar ne împăcăm rapid. Încerc să aduc pace și, dacă observ că frații mei se ceartă, intervin pentru a-i calma. Le sugerez să cedeze, considerând că liniștea este preferabilă supărării. Recunosc că nu reușesc întotdeauna să fiu calmă și pot explodea și eu. Însă mă străduiesc ca timpul să nu treacă prea mult în această stare. Dacă știu că am fost aspră sau am ridicat tonul, mă duc ulterior și le explic: Îmi pare rău, am avut o stare proastă și nu este vina voastră.

Încerc să nu ținem supărarea mult timp și să ne reconciliem, pentru a preveni răcirea relațiilor dintre noi.

– Cum depășești tensiunile dintre tine și părinți?

– Cred că comunicarea m-a ajutat enorm în acest sens. Fiind o persoană introvertită, de foarte multe ori, inclusiv în perioada de adolescență, țineam anumite lucruri pentru mine. Dacă aveam gânduri sau probleme, încercam să le rezolv singură, fără a le exprima verbal.