Copiii mei sunt singura mea prioritate: renunț la rolul de salvator în viața altora." -> "Renunț la rolul de salvator: copiii, singura mea prioritate.

Putem salva cu adevărat pe cineva?

Nu mai vreau să salvez pe nimeni.

Nici măcar nu-mi dau seama de unde a venit aroganța asta, de-a lungul atâtor ani, să cred că pot, că am dreptul sau chiar obligația să o fac.

Nici pe cei care-mi cer ajutorul și vor să fie salvați nu-i mai pot salva. Pentru că, înțeleg acum, nimeni nu salvează pe nimeni, nimeni nu vindecă pe nimeni. Pare un clișeu, știu, dar nu e.

Fiecare om se salvează singur, atunci când e pregătit să facă o schimbare. Când acceptă că a venit momentul, când e gata să vadă toate consecințele – cele bune și cele rele. Și, mai ales, când nu mai pune povara salvării pe umerii altora, ci pornește la drum convins că totul e pentru el.

Putem salva pe cineva împotriva voinței lui?

Atunci când nu se supără dacă lucrurile nu ies exact cum și-a imaginat, cum a proiectat în minte drumul, rezultatul sau chiar lumea din jur.

Renunțarea la rolul de salvator vine cu o transformare profundă în modul meu de a fi. Tocmai de aceea mă îndrept acum spre o nouă formare în coaching.

Aici, esențial este să nu mai fiu directivă, să nu mai ofer soluții sau recomandări, să nu mai consiliez sau să controlez. În fața mea, în fața mea, sunt propriile mele frici: cine sunt eu dacă nu dețin controlul? Cine sunt când nu știu drumul, când nu am toate coordonatele sau când tabelul de Excel nu e completat?

Învăț să pun întrebări nu pentru a propune o soluție, ci pentru a clarifica perspectiva clientului. Este o schimbare majoră de mentalitate, o săpare de noi șanțuri neuronale, chiar și în acest moment.

Cum putem crea valoare prin ascultare?

Mi-am exersat și cizelat tehnica, acordând o atenție sporită documentării și, mai ales, lucrurilor nescrise, tăcerilor. Am învățat să aud ce se ascunde în spatele cuvintelor, să percep sincronizarea dintre limbajul corpului, ticuri și ceea ce spune omul. Îmi amintesc de interviurile realizate la telefonul fix din secretariatul redacției. Lipeam urechea pentru a prinde inflexiuni, respirații sacadate, momentele în care vocea unui om se oprea brusc. Acolo știam că trebuie să pun întrebarea potrivită, cea care ar putea duce la un articol de primă pagină.

Când am pășit în online, acum aproape zece ani, și am început să scriu pe blog, am început să pun alte întrebări, altor oameni, cu un scop diferit. Voiam să aflu ce nevoie nu este acoperită și cum aș putea-o satisface eu, cu darurile, harurile și expertiza mea. Aici am învățat să ascult nevoile reale, să creez produse și servicii adaptate și să fiu mereu în mijlocul oamenilor, nu în proiecțiile mele. Așa am reușit să construiesc o comunitate de 550 de bloggeri părinți.

Am oferit mult know-how, timp, energie și suflet.

Am vrut să demonstrez că știu, că pot ridica pe oricine, că am flerul de a descoperi potențialul ascuns și de a-i motiva pe ceilalți să crească, chiar și atunci când ei nu credeau în ei.

Am creat o rețea, identificam cine pe cine ar putea ajuta și îi puneam în legătură. Chiar dacă nu mi se cerea explicit, o făceam pentru că știam că asta le lipsea pentru a se propulsa. Era o formă de „elevation” pe care o ofeream, fie că o doreau sau nu.

De ce trebuie să renunți la rolul de salvator?

Privind acum în urmă, mă întreb cine avea, de fapt, nevoie de confirmare, motivare sau validare a potențialului. Câte etape de creștere am oprit prin intruziunea mea? Câte momente „aha” au fost ratate pentru că am intervenit eu cu soluții, în loc să-i las pe oameni să ajungă singuri la concluziile lor? În câte cazuri am făcut aparent bine, dar, de fapt, nu am respectat liberul arbitru, timpul și ritmul celorlalți? Cât de arogantă am fost să mă cred superioară altora, așa cum se crede, de fapt, un salvator? Aceste întrebări nu au ### Mama copiilor mei: Singurul rol autentic

Nu mai salvez pe nimeni. Sunt doar mama copiilor mei, atât.

Am cauzat multe stricăciuni acasă, fiind salvator și mamă pentru un copil care, de fapt, era deja adult. Am intervenit cu mantia mea de bunătate, milă și compasiune, crezând că fac bine. În realitate, erau ochelarii mei de cal, nevoia mea de control, dorința de perfecțiune, rigiditatea mea, aroganța că știu mai bine.

Credeam că pot jongla cu rolurile de mamă, salvator și parteneră, totul pentru aceeași persoană. O iluzie!

Ce greșeli ne blochează adevărata creștere?

Nu mai salvez pe nimeni, iar toamna aceasta mă ajută să fac acest lucru.

Acum învăț să privesc schimbarea cu strategie și să fiu alături de ceilalți prin intermediul întrebărilor. Învăț să tac și să ascult mai mult. Să pun întrebări cu sens, nu neapărat cu un scop prestabilit.

Acesta este un mare switch în mentalitatea mea.

Nu din aroganță, ci din conștientizare.