Ea este sora mai mare, a fost destinată să aștepte mereu!
Am doi copii, și uneori simt că trăiesc două versiuni complet diferite ale maternității în același timp. Fiul meu e autist și are ADHD.
Ultimele știri
Claudia Pătrășcanu, acuzații grave la adresa lui Gabi Bădălău privind copiii
De ce plânge copilul înainte de școală și când devine motiv de îngrijorare
Copiii din Argeș descoperă lumea banilor prin joc la grădiniță
9 nume de bebeluși inspirate de James BondFiica mea e neurotipă. Au venit din aceiași părinți. Trăiesc sub același acoperiș.
Au aceeași mamă care îi iubește mai mult decât pot spune cu cuvinte. Dar au nevoie de mine în moduri complet diferite. Cu fiul meu, sunt întâlniri la școală, terapie, e-mailuri, telefoane, zile grele, întrebări, și o mulțime de susținere.
Sunt nopți când stau treaz și mă întreb dacă am luat deciziile corecte pentru el. E copleșit? Se simte înțeles?
Are oameni în colțul lui? Știe cât de iubit este? Sunt suficient de susținut?
Fac prea mult? Am făcut destul? Câteodată simt că acea parte a creierului mamei mele nu se închide niciodată.
Dar dacă-l cunoști pe fiul meu doar prin lucrurile cu care se luptă, nu-l cunoști deloc.
Noi numim Greyson bucuria familiei noastre. Și chiar este.
El are cea mai bună râsete și un zâmbet care poate schimba toată starea de spirit a unei camere. Se emoționează de cele mai mici lucruri, iar emoția lui e contagioasă.
Când ceva îl face cu adevărat fericit, el ne va spune, „Aceasta e cea mai bună zi din viața mea în întreaga mea lume!” Greyson iubește marile și adâncurile.
Când te iubește, știi asta. Oamenii din lumea lui contează atât de mult pentru el. Da, autismul face parte din povestea lui.
Sunt zile grele. Sunt momente când lumea pare prea mult pentru el. Sunt momente când îmi doresc să pot să mă urc în mintea lui mică și să înțeleg exact ce are nevoie de mine.
Dar autismul nu e primul lucru pe care îl văd când mă uit la fiul meu. Văd bucurie. Și apoi e McKenna.
Ea este sora mai mare cred cu adevărat că a fost destinată să fie. E răbdătoare, amabilă și dulce. Uneori se ocupă de lucruri la care mulți frați de vârsta ei nu trebuie să se gândească. Ea a trebuit să învețe că uneori fratele ei are nevoie de mai multă răbdare, de mai mult ajutor sau de mai multă atenție a mamei.
Dar McKenna este mult mai mult decât sora mai mare a unui copil autist. Ea este McKenna. Ea are propriile ei vise, prietenii, personalitate, și lucruri care o fac lumină.
Cheerleading este una dintre ele. Îi place tot ce se întâmplă cu cheer-ul, antrenamentele, colegii ei de echipă, și mai ales să stea pe covorul de cheer-up și să cânte. Să o văd trecând pe covorul ăla și făcând ceva ce iubește cu adevărat mă face atât de mândru.
Și la fel ca fratele ei, McKenna iubește marea.
Îi iubește familia, prietenii și oamenii care fac parte din lumea ei cu toată inima. Uneori, totuși, îmi fac griji pentru copilul care pare bine.
Pentru că nu vreau niciodată să devin motivul pentru care nu mă opresc să o văd cu adevărat.
Un copil care așteaptă nu ar trebui să aștepte mereu, nu?
Nu vreau să creadă că, pentru că fratele ei poate avea nevoie de mai mult ajutor, lucrurile care se întâmplă în viața ei nu sunt la fel de importante.
Nu vreau să se simtă ca ea trebuie să fie întotdeauna cea mai ușoară. Vreau să aud despre antrenament de încurajare. Vreau să aud povestea despre prietenii ei care durează 15 minute să spună când probabil ar fi trebuit două.
Vreau să sărbătorim lucrurile de care e mândră. Vreau să știu când o rănește ceva. Vreau să fiu acolo pentru lucrurile bune, de asemenea, nu numai când ceva nu e în regulă.
Pentru că un copil care poate aștepta nu ar trebui să aștepte întotdeauna. Sunt zile când Greyson are nevoie de mine.
Și dacă sunt sinceră, sunt nopți când mă culc și mă întreb: Aceasta este una dintre cele mai dificile părți ale creșterii a doi copii cu nevoi foarte diferite.
Nu mai iubește pe cineva. E să-ți dai seama cum să te asiguri că amândoi simt cât de mult sunt iubiți. Am petrecut mult timp încercând să fac maternitatea corectă.
Dar încep să înțeleg că corectul nu înseamnă întotdeauna egal. Copiii mei nu au nevoie de versiuni identice de mine. Ei au nevoie de versiunea lor despre mine.
Uneori Greyson are nevoie de mine să stau lângă el, ajutându-l prin ceva ce pare imposibil. Uneori McKenna are nevoie de mine să stau lângă ea, ascultând fiecare detaliu de ceva ce a așteptat toată ziua să-mi spună.
Uneori un copil are nevoie de mai mult timp de mine.
Dar niciunul dintre ei nu primește mai mult din inima mea. Asta sper să înțeleagă când vor fi mai mari. Sper că McKenna știe că am văzut-o, chiar și în timpul sezonelor când fratele ei avea nevoie de mine.
Sper că știe că fiind independent nu a însemnat că merită mai puțin de la mama ei. Și sper că Greyson știe că nevoia de sprijin suplimentar nu l-a făcut niciodată o povară.
Sper că știe că fiecare întâlnire, fiecare e-mail, fiecare întrebare și fiecare dată când m-am luptat să mă asigur că e înțeles nu era pentru că era ceva în neregulă cu el.
Pentru că știam că e atât de bine în el, încât am vrut ca și restul lumii să vadă asta. Acești doi copii m-au învățat mai mult despre iubire decât mă așteptam să învăț.
M-au învățat că dragostea nu arată întotdeauna la fel.
Uneori dragostea pare a fi un avocat. Câteodată pare că stai pe tribune și aplaudi cât de tare poți. Uneori pare că ajutăm un copil să treacă printr-un moment dificil.
Uneori se pare că asigurându-se că celălalt copil știe că momenturile sale bune merită la fel de multă atenție. Și uneori înseamnă să stai în pat noaptea și să te întrebi dacă faci ceva corect. Probabil că nu mă voi împărți niciodată perfect între copiii mei.
Poate că nu ar trebui. Nu mai încerc să le dau copilărie identică. Încerc să le dau fiecăruia ceea ce are nevoie, amintindu-le din nou și din nou că și tu ai mama.
Unele zile o fac foarte bine. Alte zile mă duc la culcare și mă întreb dacă am pierdut totul. Apoi vine dimineața.
Și am o altă șansă. Încă o șansă să-l apăr.