Ascultarea fără a acorda dreptate?
În ultimul an, discuțiile despre importanța ascultării copilului au crescut exponențial.
Ultimele știri
Patrizia Galeota, mamă care lucrează: „Judicarea părinților care folosesc cluburile de micul dejun trebuie să înceteze
Numele nigerieni pentru băieți – un alegeri plină de sens și tradiție
Pictură de Halloween cu bețișoare de vată: fișe gratuite de printat
Îmbunătățirea abilităților de motor a copiilor cu 30 de materiale și activitățiEste o chestiune esențială, însă, în căutarea protecției legitime a unui copil și a validării emoțiilor sale, riscăm să uităm un principiu fundamental: ascultarea nu înseamnă că versiunea lui reprezintă automat adevărul complet.
Un copil poate spune adevărul așa cum îl vede, poate descrie sincer ce simte și poate crede că un adult nu face acest lucru. Emoția sa este reală, dar faptul că este reală nu garantează că interpretarea este corectă. Aici intervine responsabilitatea adultului. Părinții nu trebuie să fie doar avocații copilului, ci să-l învețe să gândească, să pună întrebări și să accepte că poate greși, să înțeleagă că o situație poate avea mai multe perspective.
În școală, profesorul nu trebuie să fie adversarul copilului. Șeful nu este un tribunal în care copilul depune declarația, iar profesorul trebuie să demonstreze că aceasta este nevinovată. Într-o comunitate educațională sănătoasă, atunci când apare o problemă, ar trebui să existe trei lucruri simple: ascultare, verificare și dialog. Nu „cine este drept”, ci „ce s-a întâmplat, de fapt?”
Este esențial să distingem între a spune unui copil: „Nu cred că a durat” și a lua o decizie înainte ca situația să fie înțeleasă.
Un copil trebuie să știe că poate vorbi, dar și să înțeleagă că ceea ce s-a întâmplat și ceea ce s-a simțit nu sunt întotdeauna identice.
Poate simți că a fost ignorat fără ca profesorul să aibă intenția de a ignora. Poate simți că a fost nedreptățit fără a fi nedreptățit în realitate. Poate fi supărat pe o regulă fără a fi reglementat.
Poate fi dezamăgit de o decizie fără ca persoana care a luat-o să vrea să facă rău.
Acestea sunt lecții importante despre viață.
Rolul adultului în educație?
Copilul nu trebuie să crească într-o realitate în care orice disconfort este cauzat de o nedreptate. Observația agresiunii și orice limită impusă de un adult nu trebuie să fie înțelese ca abuz. Copiii trebuie protejați de abuz, dar nu de orice disconfort.
Școala trebuie să-i pregătească pentru lumea reală, unde nu funcționează principiul „dacă mă simt rău, atunci cineva este vinovat”.
Există reguli de îngrijire care nu sunt mereu corecte, vor primi observații, vor greși, vor fi evaluate, vor fi refuzați și vor fi pus în situația de a-și recunoaște greșelile.
Un copil care nu învață să gestioneze aceste situații va avea dificultăți pentru că nu a fost suficient de protejat de experiențele care îl fac autonom. De aceea, ar trebui să schimbăm întrebările pe care le adresăm copiilor. Nu doar: Ce ți-a făcut profesorul? ci și: Ce s-a întâmplat înainte? Ce ai făcut tu?
Ce ai spus? Cum ai perceput situația? Crezi că există o altă explicație?
Ce ai putut face diferit?
Aceste întrebări nu înseamnă că nu credem copiii. Înseamnă că îi învățăm să gândească.
Aceasta este probabil una dintre cele mai importante forme de protecție pe care le putem oferi. Un copil care învață să spună doar „Eu sunt drept” depinde întotdeauna de un adult pentru a rezolva conflictele. Un copil care învață să se întrebe „Cum să vad și să înțeleg situația?” devine un adult capabil să gestioneze conflictele.
Profesorii au, la rândul lor, dreptul de a asculta, dreptul de a explica. Un profesor nu încetează să fie doar pentru că se află la catedră. Sunt responsabilități, dar există și limite.
