Când corpul unei fetițe devine subiect de discuție între adulți

Pământul a fugit de sub picioarele mele când am auzit din nou, Oh, ce doamnă

„Ce doamnă mică ai făcut.” Când corpul unei fetiţe devine un subiect de conversaţie între adulţii Corina Eremiascris pe 27.07.2026 Complimentele aparent inocente pe care le adresăm fetiţelor pot induce ideea că „valoarea” lor este redusă la aspectul fizic. Îţi aminteşti acele întâlniri de familie, cu bunicii, verii, unchii şi mătuşile pe care le-ai văzut în fiecare an în Paşte? S-a întâmplat în fiecare vară, în curtea bunicii. A fost un moment pe care îl aşteptam cu nerăbdare după terminarea şcolii.

Ultimele știri

De la Anxietate la Calm: Evoluția unui Părinte la GrădinițăHainele la grădiniță: cum eviți încurcăturileCând gândurile copiilor ne sperie: Cum gestionăm intruziunile mentaleObsesiile copiilor mici: O etapă normală de dezvoltare

Dar am nouă sau zece ani să-l urăsc.

Dupa imbratisare si sarutare, inspectia a inceput aproape inevitabil: „Oh, ce doamna mica ai facut!,” „Si cat de draguta esti, mancandu-ti unchiul!,” „Uite ce sanii ei au crescut.” „Acum trebuie să ai grijă,” au spus în special femeile.

Dar nimeni nu-mi explică niciodată de ce a trebuit să-mi fac griji. Şi nici n-am îndrăznit să întreb.

Zâmbeam jenat, îmi simţeam obrajii cum fierbeau şi îmi dădeam din aripi. Nu mă simţeam deloc confortabil, deşi toate aceste cuvinte păreau a fi complimente.

Căutam scuze ca să fug de la masă, pentru că nu le suportam ochii şi comentariile. Deşi se pare că nu aveam niciun motiv şi eram convins că toţi acei adulţi mă iubeau. Ani mai târziu, am retrăit această scenă, a fost ca un imitator.

De data asta, fiica mea era în centrul atenţiei. I s - au adresat cu aceeaşi afecţiune pe care mi - o vorbise şi înainte.

Pământul a fugit de sub picioarele mele când am auzit din nou, „Oh, ce doamnă mică ai făcut.” Am zâmbit politicos şi am căutat o scuză să părăsim camera. Nu ştiam pe cine să apăr mai întâi. M-am întors, pentru o clipă, în curtea bunicilor mei.

Pământul a fugit de sub picioarele mele când am auzit din nou, „Oh, ce doamnă

Eram din nou o fată de 10 ani care nu înţelegea de ce, dintr-o dată, adulţii nu au întrebat-o „ce ai făcut la şcoală,” dar au vorbit, de parcă nu era acolo, despre corpul ei.

Scena asta m-a pus pe gânduri. Şi mă întrebam cât de normale sunt, atât comentariile lor cât şi reacţiile mele.

Mă întrebam dacă exagerez în încercarea mea de a-mi proteja copilul când am catalogat aceste complimente afectuoase ca fiind „observaţii greşite.” Am venit să citesc tot felul de studii despre dezvoltarea copilului, imaginea corpului şi sexualizarea fetelor în zilele noastre.

Acesta este modul în care am aflat că acel sentiment că am știut cum să mă explic la 10 a fost atent cercetat de psihologi care au studiat modul în care fetele învață să se privească reciproc prin ochii oamenilor din jurul lor. Pe măsură ce taţii lor modelează stima de sine, respectul şi siguranţa emoţională a fiicelor lor, această ruşine nu avea un nume nici unul dintre teoriile importante din acest domeniu vine din ideea că părinţii, bunicii sau rudele vor să rănească un copil.

Psihologii subliniază însă că fetele cresc într - o lume în care corpurile lor încep să fie remarcate şi comentate foarte devreme şi că pot schimba treptat modul în care se relaţionează cu ele însele.

În 1997, psihologii Barbara Fredrickson și Tomi-Ann Roberts au formulat ceea ce este acum cunoscut sub numele de Teoria Dreptei Obiectări.

Dar m - a ajutat să înţeleg de ce îmi aminteam atât de clar disconfortul acelor întruniri de familie, deşi nimeni nu voia să mă rănească. Teoria de obiectificare nu spune că un singur compliment produce un efect asupra unui copil.