Am învățat să fiu tată, deși am crescut fără prezența unui tată

Cum a fost relatia mea cu tata?

Absența figurii paternelle în copilăria mea a transformat termenul „tată” într-o simplă etichetă vidă de sens.

Ultimele știri

Patrizia Galeota, mamă care lucrează: „Judicarea părinților care folosesc cluburile de micul dejun trebuie să încetezeNumele nigerieni pentru băieți – un alegeri plină de sens și tradițiePictură de Halloween cu bețișoare de vată: fișe gratuite de printatÎmbunătățirea abilităților de motor a copiilor cu 30 de materiale și activități

Drumul spre paternitate a fost marcat de o lecție dureroasă: am descoperit cum să împlinesc acest rol tocmai după ce am trecut prin anii formării mele fără prezența constantă a unui model masculin.

Victor Arvunescu, autorul acestei reflecții, publicată pe data de 2 octombrie 2026, este acum părintele lui Anton, un băiat care a împlinit trei ani și jumătate.

Alături de copilul său, Victor explorează simultan bucuriile intense și provocările complexe ale vieții de părinte. Imaginea care ilustrează acest demers provine din arhiva sa personală.

În primii ani ai existenței mele, legătura cu figura tatălui a fost aproape inexistentă, o consecință directă a alegerii deliberate a mamei mele.

Această circumstanță m-a condiționat să percep această stare de fapt ca pe un standard natural, nu ca pe o anomalie.

Contextul social în care am crescut, o comunitate rurală, oferea numeroase exemple negative ale paternității: bărbați care exercitau violența verbală sau fizică, persoane dure, lipsite de orice urmă de empatie față de propriile progenituri.

Din această perspectivă, concluzia mea inițială a fost că lipsa totală a tatălui este preferabilă unei prezențe toxice.

Memoria mea din copilărie nu conține nicio scenă în care el să fi oferit sprijin, să fi fost o ancoră de siguranță sau chiar să fi manifestat o certare constructivă.

Nu l-am văzut la aniversarea zilei mele de naștere și nu l-am ținut de mână în prima zi de școală, deși, din punct de vedere geografic, distanța dintre locuințele noastre era de doar câțiva kilometri. Procesul de autodisciplinare a fost unul izolat: am învățat tehnicile barbieritului în singurătate, absorbind singur râsul disprețuitor al celor din jur când rezultatul nu era perfect.

Pe măsură ce am maturizat, nu am împărtășit cu el nici măcar o victorie minoră, cunoscută popular sub numele de „șpriț”, și nici durerea dezamăgirilor sentimentale.

Toate aceste momente lipsite au lăsat în urmă un spațiu imens, o traumă latentă care a devenit clară și operantă abia în momentul în care am intrat și eu în rolul de tată.

O retrospectivă asupra dinamicii noastre arată că tatăl meu, pe care îl adresam formal cu „dumneavoastră” în rarele noastre întâlniri, oscila între prezență și absență. El apărea brusc pentru câteva minute, doar ca să dispară apoi pentru luni întregi sau chiar ani de zile, lăsând în urmă un val de confuzie și, în cele mai bune cazuri, câteva sute de lei ca formă de compensare materială, dacă își permitea.

Paradoxal, deși locuia în mediul rural și vizita frecvent casa părinților săi, care se afla la câteva locuințe distanță de a noastră, nu existau vizite regulate între noi.

Mama a fost si tata!

Întâlnirile aveau loc doar prin coincidență, generând o senzație persistent de disconfort. Nu înțelegeam niciodată intențiile sale, ștind doar faptul că el era tatăl meu și că, conform educației primite acasă, trebuia să îi ofer o salutare.

O imagine rămâne gravată în mintea mea: el așezat la volanul unei mașini Skoda vechi, zâmbindu-mi cu o expresie ușor ștrengărească, dar fără să facă efortul de a coborî din mașină, de a mă îmbrățișa sau de a iniția orice alt gest de apropiere. Nu am auzit niciodată din gura sa termeni de afecțiune precum „fiule” sau „dragă Victor”. Această modalitate de interacțiune, specifică vârstei mele fragede, îmi provoca o rigiditate constantă, deoarece nu știam cum să reacționez corect.

Mama și bunica mea au fost figuri extrem de protective, o atitudine pe care tatăl meu nu o aprecia deloc. El avea tendința de a le acuză pe amândouă pentru starea în care se afla relația noastră. În momentele de tensiune dintre adulți, ocaziele de întâlnire erau marcate de mama sau de bunica, care mă izolau pentru a nu vorbi cu el, în timp ce el încerca să demonstreze unui copil prezența vinovăției femeilor.

Apoi, fără un simplu „La revedere”, el dispărea din nou.

O perioadă lungă de timp, informația pe care o primisem de la mama era că tatăl meu a părăsit familia când eu aveam aproximativ doi ani și nu s-a mai întors.

Abia în maturitate, mama mi-a dezvăluit adevărul mai dureros: tatăl meu a ales o altă parteneră. La vârsta de 18 ani, am avut o ieșire la un suc cu el.

Este posibil ca dorința de a mă vedea să fi fost a lui, poate pentru prima dată exprimată explicit, odată cu atingerea majoratului.

Schimbul de replici a urmat același ton de ciudățenie: mi-a prezentat varianta sa a istoriei, susținând că bunica s-a interpus între el și mama, iar presiunea a devenit insuportabilă, motiv pentru care a plecat.

Mama a încercat să compenseze dublând rolurile, fiind simultan mamă și tată, dar efortul nu a fost reușit pe niciun plan. Indisponibilitatea ei emoțională a creat un alt gol semnificativ în interiorul meu. În mijlocul acestei nebunii emoționale, am purtat cu mine, într-un mod instinctiv și lipsit de temei rațional, convingerea că niciodată nu voi dori să devin tată.

De ce să perpetuez o povară pe care o observasem acasă? Aveam sentimentul că asumarea paternității ar fi fost un lucru negativ și că viitorul meu copil ar fi trăit aceleași experiențe ca mine. Destinul, însă, a avut alte planuri și m-a plasat exact în poziția pe care o evitam.

Pentru a înțelege mai profund temerile mele legate de paternitate, am consultat-o pe Corina Dobre, psiholog și psihoterapeut cognitiv-comportamental, specializată în psihoterapia traumelor. Ea a subliniat că absența tatălui nu este o condamnare automată. Nu toți copiii procesează această experiență identic; factorul determinant este gradul de atenție și prezența oferite de ceilalți adulți disponibili în viața minorului. Deoarece experiența mea de creștere a fost predominant solitară, nu am interpretat lipsa tatălui ca pe un act de abandonare, ci ca pe o confuzie sau un vid.

Aceasta a dus la dezvoltarea unei convingeri eronate că eu sunt vinovat de dinamica dintre mama, tatăl și mine.

Psihologul explică că dacă experiența repetată a fost una de respingere, impredictibilitate sau abandon, copilul poate construi convingeri profunde despre propria valoare, precum „Nu contez”, „Nu sunt suficient” sau „Oamenii pe care îi iubesc pleacă”. La maturitate, aceste scheme cognitive se manifestă în relații prin dificultatea de a acorda încredere, o hipervigilență la semnele de respingere, o nevoie intensă de reasigurare sau, în mod contrar, o autosuficiență excesivă și evitarea vulnerabilității.

În cazul meu, la maturitate, combinația dintre autosuficiență și evitarea vulnerabilității m-a împiedicat să am o imagine concretă a ceea ce ar fi putut fi un tată.