Cum pot profesorii să oprească violența și hărțuirea în școli

Ce este, de fapt, bullyingul?

Școala ar trebui să fie un spațiu sigur pentru orice elev — un loc unde se învață, se râde, se leagă prietenii și se prinde încredere în propriile forțe. Pentru mulți copii, însă, drumul spre clasă aduce o teamă surdă: teama de o porecle aruncată în bătaie de joc, de o îmbrâncire în pauză sau de un mesaj umilitor primit pe telefon seara, când toată lumea e acasă.

Ultimele știri

Un simplu truc cu balonul ajută copiii să facă caca pe toaletăScaunul pentru copii Hamax Buddy este reamintit din cauza unui pericol de sufocareLaura Cosoi: „Trebuie să fiu realistă cu timpul meu” — echilibrul dintre carieră și familieDe ce copiii se regăsesc în poveștile lor

Nu, bullyingul nu este o „joacă de copii” și nici o etapă normală prin care treci ca să te călești. Este o formă de violență pură, cu răni adânci în dezvoltarea emoțională a minorilor. Iar profesorul este, în cele mai multe cazuri, primul adult care poate citi aceste semnale timpurii și poate interveni înainte să fie prea târziu.

Psihologul norvegian Dan Olweus, un titan al cercetărilor în domeniu, definește hărțuirea prin trei elemente-cheie: comportamentul este intenționat, se repetă constant în timp și are loc pe fondul unei relații de putere inegale. Exact asta desparte bullyingul de o harță obișnuită între colegi, unde forțele sunt egale, iar supărarea trece repede, după o singură dispută.

Cum recunoaștem formele hărțuirii?

Legislația școlară din România preia această viziune și tratează hărțuirea ca pe un cumul de acțiuni fizice, verbale, relaționale sau cibernetice, repetate, care vizează direct excluderea, umilirea sau intimidarea unui elev într-un mediu greu de controlat.

Hărțuirea fizică sare cel mai repede în ochi: lovituri, îmbrânceli, obiecte furate sau distruse. Este cea mai vizibilă și, prin urmare, cea mai simplu de depistat de către un cadru didactic vigilent.

Cine sunt actorii din această scenă?

Cea verbală doare altfel: porecle jignitoare, ironii constante legate de aspectul fizic, de numele copilului, de originea lui sau de notele din catalog, la pachet cu amenințări directe.

Dincolo de acestea, hărțuirea relațională lucrează pe tăcute, la firul ierbii: izolare din grup, campanii de zvonuri otrăvite și manipularea prieteniilor prin replici de genul „nu ne mai jucăm cu tine dacă vorbești cu el”.

În sfârșit, cyberhărțuirea mută calvarul în mediul online. Mesaje urâte pe telefon, poze sau filmări puse pe net fără acord, grupuri secrete făcute doar ca să râdă de un coleg. Partea cea mai urâtă? Coșmarul nu se oprește la poarta școlii, ci vine cu elevul acasă, în camera lui.

Ce urmează pentru copiii implicați?

În orice caz de hărțuire intră în rol trei tabere. Victima este, de regulă, copilul perceput drept „diferit” sau cel care are în spate un grup slab de susținere. Agresorul nu e neapărat un „copil rău” în ADN-ul lui; de cele mai multe ori, comportamentul lui violent ascunde o incapacitate de a-și regla emoțiile, o sete disperată de statut sau propriile traume de acasă.

În sfârșit, martorii — adică restul clasei — au o putere uriașă. Tăcerea lor aprobatoare sau hohotele de râs pun gaz pe foc. În schimb, o singură replică de sprijin pentru cel atacat poate tăia elanul agresorului pe loc.

Pentru victimă, prețul e imens: anxietate cronică, încredere prăbușită în propriile forțe, dureri somatice reale (de cap sau de burtă) fără nicio cauză medicală, groază la gândul că trebuie să meargă la școală și note care încep să scadă vizibil. Pentru agresor, scăparea basma curată înseamnă doar întărirea acestor apucături, care îi vor sabota toate relațiile de mai târziu.

Ce semne ne dau de gol copiii?

Pentru toată clasa, climatul devine toxic, o atmosferă de teamă permanentă unde învățarea devine o misiune aproape imposibilă.

Copiii vorbesc extrem de rar despre episoadele de hărțuire, de frică sau de rușine. Tocmai de aceea, adulții trebuie să fie cu antenele-n sus la orice schimbare de ritm: un elev care se închide brusc în sine, devine iritabil, fuge de pauze și se ține scai de profesor, vine mereu cu lucruri lipsă sau distruse, se plânge constant de dureri înainte de anumite ore sau refuză activitățile de grup.

Nici agresorul nu trece neobservat: are reacții impulsive, simte mereu nevoia să domine jocurile și aruncă sagete ironice spre cei din jur.

Ce spune legea și ce instrumente avem?

Pe lângă Legea nr. 198/2023, școlile nu sunt deloc lipsite de pârghii. Normele metodologice (OME nr. 4343/2020) cer clar constituirea unui grup de acțiune anti-hărțuire în fiecare școală. Procedurile de management al cazurilor de violență (OME nr. 6235/2023) trasează pașii exacți de urmat, în timp ce Statutul elevului (OME nr. 5707/2024) interzice ferm insultele, intimidarea și agresivitatea, garantând în același timp dreptul fiecărui copil la consiliere psihologică.

Nu în ultimul rând, Legea nr. 272/2004 pune în centru interesul superior al copilului — principiu care se aplică fără discriminare, atât victimei, cât și celui care a greșit.

Cum o luăm din dinaintea pericolului?

Prevenția nu se face din noiembrie, ci din prima zi de școală. Câteva strategii dau roade garantat: stabilirea unor reguli clare în clasă, puse pe perete și formulate pozitiv, exerciții constante de inteligență emoțională (cum ne numim emoțiile, cum ne punem în pielea altuia), discuții deschise pe baza unor filme sau povești potrivite vârstei.

Apoi, transformarea „martorilor pasivi” în martorilor activi: copiii trebuie să înțeleagă că a spune unui adult nu înseamnă a fi „turnător”, ci înseamnă a-ți proteja colegul. La fel de importantă este supravegherea spaniolă în pauze, la vestiare sau pe holuri, acolo unde legea junglei își face de cap cel mai des.

Colaborarea strânsă cu consilierul școlar și cu Poliția prin ateliere dedicate completează tabloul unei școli care refuză să închidă ochii.